Mintea determina limitele posibilului. Inima le depaseste. – Pilar Colinta
Orbi suntem in aceasta vale a plangerii. Ne ciocnim unii de altii, ne lovim de decor, somnambulii ce sar dintr-un cosmar in altul.
Si mai vedem din cand in cand oameni ca noi realizand imposibilul, dar in loc sa analizam ce avem in comun cu ei, analizam ce ne separa. Concluzia e evidenta. “Eu nu pot sa fac X. Nu am resursele, timpul sau cunostintele.”
Inima nu are nevoie sa vada rezultatele imediat, ii ajunge credinta si in credinta descopera putearea de a face imposibilul.
Universul recompenseaza de fiecare data fidelitatea inimii.
Oamenii vad de multe ori rezultatele materiale si isi imagineaza ca ele sunt recompensa fidelitatii. Dar cum ar putea fii universul atat de crud? Cum ar putea sa rasplateasca un astfel de efort cu tinichele, hartii colorate sau aplauze?
Nu! Universul rasplateste fidelitatea inimii cu singura comoara adevarata pe care o are, fericirea necauzata.
Oamenii cu adevarati fericiti nu sunt fericiti pentru ca au atins un anumit nivel sau pentru ca au obtinut cine stie ce rezultat. Sunt fericiti pentru ca au invatat sa iubeasca drumul pe care se afla.
Iar somnambulii ii privesc, ii vad reusind, ii vad fericiti si spun “Evident!” Apoi ii vad esuand, ii vad fericiti si nu mai inteleg nimic.
Folosesc ochii pentru a incerca sa vada ceva ce nu poate fi privit decat cu inima.
Stau la limita imposibilului si incerc sa inteleg desi stiu ca nu este nimic de inteles. Incerc si eu sa vad cu ochii ce ar trebui sa vad cu inima…
Caraghios in incercarile mele, sper ca intr-o zi sa ma plictisesc de a incerca sa fiu alceva si sa fiu ceea ce am fost dintotdeauna: un om la fel ca toti ceilalti.
8 replies on “La limita imposibilului”
Fericirea necauzata zici…da,poate aparea atunci cand ajungem sa vedem cum pulseaza viata in jurul nostru,s-o recunoastem pretutindeni si sa ne deschidem sufletele pentru a o putea iubi…asa,ca intr-o rugaciune fara cuvinte,pentru a nu perturba muzica divina pe ritmul careia pulseaza viul.
Sunt multe cuvinte,pare greu de inteles,dar nu trebuie decat sa fim deschisi si sa iubim viata,indiferent de ce ne-ar scoate destinul in cale.
Cu cat pietrele pe care le poate cara sufletul sunt mai mari,cu atat se va putea inalta mai sus odata eliberat.
Sa incercam sa ne inaltam indiferent de cat de greu ni s-ar parea…sa zburam si sa nu permitem pietrelor sa ne ingroape sufletele in noroi.
Corect, dar uneori am impresia ca pietrele pe care le vedem sunt doar umbra pietrelor reale si indiferent cat am vrea sa scapam de ele… nu reusim.
Cand ti se dau pietre reale si nu cazi sub greutatea lor,zbuciumul si suferinta prin care treci pentru a te putea ridica,vor risipi umbrele.
De aceea se spune ca suferinta asumata purifica,si doar aceea de care incercam sa fugim,ne prinde si ne trage in negura deznadejdii.
Bine spunea Dalai Lama ca in cutia Pandorei nu a fost speranta,ci curajul.
Daca o persoana constientizeaza ce se intampla in jurul ei, vede si speranta si curajul si credinta si iubirea…
Corect,dar problema apare cand ne punem o oglinda in fata noastra, si oricat de mult am privi si am tine ochii larg deschisi,nu reusim sa ne vedem decat pe noi,si poate ,undeva in fundal,pe cel de langa noi…doar atat.
sa vezi scanteia din lumina, in orice e in jur, si sa te lasi topit in ea.
Cristina, ma intreb daca te-ai nascut indeajuns de norocoasa sa vezi limpede unde majoritatea orbecaim, sau te distrezi din cand in cand cu vreo disciplina orientala.
Petre, pe tine te rog sa imi tolerezi curiozitatea, exprimata oarecum nepoliticos pe blogul tau; promit sa nu recidivez 🙂
Eu incurajez curiozitatea…. 😉
Da, sunt atrasa de spiritualitatea orientala si asa cum bine ai spus, ma distrez incercand sa inteleg anumite concepte descoperite acolo.
Dupa parerea mea, cel mai rau lucru care ni se poate intampla, este sa devenim prea rigizi si inversunati in cautarile noastre, sa ne pierdem spontaneitatea.
Nu m-am nascut asa, dar am avut norocul sa intalnesc oameni speciali care mi-au marcat viata si pe care ii port mereu in suflet, cu mult drag.
Si nu in ultimul rand, mi-a dat viata lectii folositoare, pietre pe care trebuie sa le inalt.
Scuze, daca am fost prea lunga in exprimare. 😉