Month: September 2009

Am vazut aseara Ikiru. E un film simplu despre un om pe care cancerul l-a trezit la viata.
Realizand ca nu mai are decat 6 luni de trait, dupa prabusirea initiala, se ridica si isi traieste ultimele clipe cu demnitate.
Cum spunea cineva, mesajul transmis de Kurosawa este simplu: “a trai inseamna a iubi, restul este cancer”

E nevoie de ceva atat de dramatic pentru a te trezi? Din pacate, de multe ori, da!
De multe ori nici macar ceva atat de dramatic nu te mai trezeste din anestezia vietii cotidiene.

Maestru spune ca un an de viata valoreaza mai mult decat douazeci de ani de hibernare.
Watanabe-san, personajul din Ikiru, a murit fericit, realizand mai mult in ultimele 5 luni de viata decat in ultimii 30 de ani de munca continua.
In lupta pe care o duce, personajul ii spune la un moment dat unui coleg. Nu-mi permit sa urasc oamenii. Nu mai am timp pentru asa ceva.

Nu vreau sa ajung ca un batran ce pe patul de moarte ii spuse unui vizitator: “Abia acum imi dau seama ca mi-am irosit viata.”

Ar trebui sa traim ca si cum am muri… pentru asta este ce facem…
Cu fiecare zi mai facem un pas catre moarte.

Pasesti cantand sau te pregatesti sa fii ingropat cu cantecul in tine.
Alegerea iti apartine. Este singura alegere pe care esti cu adevarat liber sa o faci.

Inger nevazut pentru ochii lumesti
Uita lumea si priveste-ma in seara asta.
Inspira-mi pacatele si expira extazul luminii.

Iti simt ghearele sfasiindu-mi inima,
Sapi avid locasuri de comori.

“Va durea candva mai putin?”
“Nu! Doar pietrele nu sufera.”

Imi iau jertfa si o pun pe altar.
Ma mistui in foc zambind in suferinta.

Nu-i fum, doar lumina.
Zeul zambeste multumit,
Un nou sfarsit, un nou inceput de drum,
Un nou sacrificiu, o noua inviere,
Inca un fiu intors acasa.

Ce este cu adevarat al nostru?
Lucrurile? Oamenii?

Lucrurile le “inchiriem” pe o perioada mai scurta sau mai lunga.
Oamenii vin si pleaca dupa cum le este vrerea sau soarta.

Nomazi suntem pe lumea aceasta dar pana nu ne asumam sufletul de nomad vom tot suferi de dezradacinare…

Asadar, ce este cu adevarat al nostru?

Cantecul inimii. Cantecul pe care am fost chemati de dincolo de timp sa-l intonam in aceasta lume. E un cantec plin de bucurie, de daruire si iubire. E un cantec ce tanjeste amarnic sa se faca auzit. El iti sopteste provocator: “Dovedeste ca existi!”

Iar daca vom privi in directia potrivita ii vom vedea pe cei ce-si danseaza deja melodia. Il vom auzi pe Maestru Rumi chemandu-ne:

Vino, vino oricine ai fi
Ratacitor, idolatru, adorator al focului,
vino chiar daca ti-ai calcat legamintele de mii de ori
vino, si inca o data, vino!
Caci aici nu vei gasi o caravana a disperarii!

Fiecare om din aceasta lume mareata are o sarcina de indeplinit. Restul nu este chiar atat de important atat timp cat nu uiti sarcina. Dar daca iti aduci aminte totul cu exceptia ei, este ca si cum nu ai stiut nimic. – Bab’Aziz

Doar in linistea sufletului poti sa-ti auzi vocea eterna soptindu-ti misiunea. Doar prin misiunea aceea reusesti sa-ti exprimi sufletul.

Oamenii acestei lumi sunt ca trei fluturi in fata unei flacari de lumanare. Primul s-a apropiat si a spus: Stiu despre iubire. Al doilea a atins usor flacara cu aripile si a spus: Stiu cum arde focul iubirii. Al treilea s-a aruncat in inima flacarii si a fost mistuit. El singur stie ce e iubirea adevarata.

– Bab’Aziz

– Hassan… Te-am asteptat.
– Tu ma asteptai?
– Pentru a fi martor la moartea mea.
– De ce eu? Imi este atat de frica de moarte!
– Tocmai de aceea.
– Daca pruncului din intunericul pantecului mamei sale i s-ar spune:
“Afara este o lume cu lumina, cu munti inalti, cu mari intinse, cu campii valurite, cu gradini frumoase inflorite, cu parauri, cu cer plin de stele si cu un soare arzator…si tu, in fata acestor minuni, ramai inchis in acest intuneric…” Cum pruncul nenascut, nu cunoaste aceste minuni, nu ar crede nimic.
Ca si noi, cand suntem in fata mortii. De aceea ne este teama.
– Dar nu poate fi lumina in moarte, pentru ca reprezinta sfarsitul tuturor lucrurilor.
– Cum moartea poate fi sfarsitul a ceva ce nu are inceput? Hassan, fiul meu, nu fi trist in noaptea nuntii mele.
– Noaptea nuntii dumneavoastra?
– Da. nunta mea cu eternitatea.

– Bab’Aziz