Am vrut azi dimineata sa scriu un articol in care sa pun cateva idei pentru cei ce cauta un job… dar… in stilul meu caracteristic am renuntat.
Totusi, se pare ca sincronicitatile nu ma lasa sa scap atat de usor de data asta.
Adineaori am citit un articol in blog-ul lui Seth Godin numit Two halves of the value fraction.
Spune acolo ca Valoare = Beneficii/Pret. In timp de criza oamenii nu cauta musai lucruri mai ieftine ci o valoare mai buna pentru banii lor. Valoarea aceasta poate fi crescuta scazand pretul SAU crescand beneficiile. Oferind servicii si mai bune la acelasi pret.
Ideea poate fi transpusa usor in domeniul joburilor. Nu cred ca angajatorii vor neaparat sa-si reduca cheltuielile cu salarizarea ci sa obtina o valoare mai mare. Valoarea obtinuta de la un angajat = Serviciile aduse de angajat / Salar.
Salarul pe care un angajator il poate oferi este adesea destul de limitat. Ingradit de bugetul companiei respective si de “strategia de criza”, nu prea poate fi negociat.
Angajatul poate accepta un salar mai scazut in incercarea de a oferi angajatorului o valoare mai buna DAR, salariile deja sunt foarte scazute. Nu cred ca-si poate permite sa coboare prea mult.
Dar, multi par a uita ca valoarea poate fi crescuta si actionand asupra serviciilor aduse de angajat. Astfel, o persoana ce vrea un job, poate sa creasca valoarea oferita angajatorului oferind mai multe servicii.
Initiativa, creativitate, proactivitate, experienta. SOLUTII!
Am ascultat mai demult o poveste ce se petrece in Marea Criza din anii 30.
Situatia devenise atat de grava, erau atat de multi oameni disperati, incat multi mergeau din poarta in poarta si intrebau daca nu era ceva de lucru. Ar fi facut ORICE. Au inceput sa apara semne prin geamuri “NO HELP WANTED!”. Nu avem nevoie de nici un ajutor.
Si totusi, un tip a descoperit ca poate sa se angajeze oriunde vroia. Metoda lui este una foarte simpla. A facut un inventar al capabilitatilor pe care le are dupa care s-a orientat pe piata sa descopere cam in ce domeniu ar dori sa lucreze. Apoi a dedicat o luna in care a studiat asiduu domeniul respectiv. La sfarsitul lunii a cerut o audienta unei persoane din domeniul respectiv spunand. “Stiu cateva moduri in care afacerea dumneavoastra poate fi imbunatatita si as vrea sa discut cu dumneavoastra despre ele.” A fost primit in audienta. Faptul ca se documentase i-a permis sa discute coerent despre domeniul respectiv iar ideile pe care le-a adus l-au facut atractiv. S-a oferit sa ajute fara a fi neaparat angajat. Si pana la urma a obtinut si un job.
In conditiile in care afacerile stau in pragul falimentului, el devenise o persoana care oferea ceea ce aveau nevoie patronii cel mai mult, SOLUTII. Toti ceilalti cereau un job, cereau ceea ce patronii aveau cel mai putin, cereau bani. Omul nostru oferea solutii.
Discutand cu multi prieteni ce au ramas fara joburi am descoperit o anumita pasivitate in multi dintre ei. O lipsa de initiativa. Ok, cautau job, erau pe N site-uri specializate, trimiteau zeci de CV-uri. Dar nu faceau nimic pentru a iesi din marea masa de voci ce spun “FAC ORICE!”
Cu adancirea crizei sunt din ce in ce mai multi cei ce striga “Vreau un job!”, vocea ta are din ce in ce mai putine sanse de a fi auzita. Daca nu faci ceva, daca nu vii in intampinare, vei ramane tot acolo unde esti si acum.
Nebunie: a face acelasi lucru la fel de fiecare data si a te astepta sa ai rezultate diferite. – Albert Einstein
Ce faci diferit? Ce poti face diferit?
Handicapul cel mai puternic este educatia primita de la societate. Creativitate noastra este macelarita de sistemul scolar prin care am trecut. Conformitate este incurajata pana la nivel demente.
Dar sunt si motive pentru a fi optimist. Este demonstrat stiintific faptul ca plasticitatea creierului permite sa sa-ti schimbi modul in care gandesti. Poti deveni mai creativ, mai inventiv, mai capabil de a furniza solutii.
Devenim ceea ce gandim. – Earl Nightingale
Tu ce gandesti? Unde iti este mintea majoritatea zilei? Cum iti petreci orele? Nightingale spunea ca, desi avem un creier minunat, capabil de atat de multe minunatii, cei mai multi nu-l folosesc. Cati iau un caiet si incearca sa faca un brainstorming in fiecare dimineata? Cati incearca sa imbunatateasca ceea ce stiu si ceea ce pot oferi…. zi de zi?
Multi se cramponeaza ca “nu-s platiti sa faca X sau Y”… si nu fac nimic. Dar uita ca universul acesta functioneaza pe principiul cauza-efect. Nimic din ceea ce faci nu ramane fara efect. Si daca aduci serviciu celor din jur… automat vei fi si recompensat. Poate uneori recompensele nu sunt tangibile dar sunt prezente. Poate uneori recompensa nu vine imediat dar o sa vina.
O cale ignorata este calea voluntariatului. Daca darui din inima ta unei cauze, inevitabil vei primi inapoi. Poate ca recompensa va fi experienta suplimentara ce-ti va permite la un punct sa oferi un serviciu mai bun. Poate ca recompensa va fi sub forma oamenilor pe care ii vei intalni. Este atat de evident… si totusi… fenomenal de putine persoane privesc voluntariatul ca pe o unealta. E o unealta ce te poate ajuta sa-ti gasesti un job. Uneori poate fi cu mult mai buna decat un CV. E un CV viu.
Nu alerga dupa efect. Fii tu cauza! Nu cauta recompensele. Cauta sa oferi serviciu si recompensele vor veni de la sine.
5 replies on “Job in timp de criza”
La ed for you cautau acum vreo saptamana un site care sa aduca o nota de optimism .de a face o zi buna oamenilor ,ma gandeam sa te recomand pe tine ,ce zici ,iti creste si traficul si cine stie ce va mai fii? eu te admir enorm si cred ca asta se va simtii din prima .ce zici, vrei ?.cred ca le-ai face un bine multor oameni care nu stiu de site-ul tau.
🙂 Blogul acesta este mai degraba un instrument de explorare personala. Scriu de cele mai multe ori pentru mine, pentru a-mi clarifica ideile, pentru a pune deoparte visele pe care nu vreau sa le pierd.
Poti recomanda blogul, nu tin sa fiu obscur 🙂 , doar ca nu vad prea multa valoare oferita. 🙂
Mai degraba recomanzi site-uri unde autorii sunt mai consecventi cum ar fi de exemplu:
http://www.ozibuna.net/
Exact, greseala pe care o fac cautatorii de job este una de abordare: ei CER un salariu sau un pachet de beneficii, in loc sa OFERE niste servicii; se considera norocosi sa capete un anume job, in loc sa vada ce noroc are, de fapt, angajatorul, sa aiba o persoana ca ei in echipa. Merg la interviuri cu raspunsurile invatate din literatura de gen, hotariti sa minta si stresati sa nu fie prinsi. Trateaza etapele recrutarii ca pe o serie de interogatorii ostile. Cea mai amuzanta si elocventa intrebare pusa de angajatori mi se pare “ai emotii?”. Literatura de specialitate recomanda raspunsul “Da”, ca o dovada de sinceritate. Daca as intervieva vreodata oameni in vederea angajarii, n-as mai continua discutia cu cei care au raspuns “da”. De ce sa ai emotii? In fond, esti acolo pentru o discutie amicala, de pe pozitii egale, pentru a vedea cit din ceea ce oferi tu se pliaza pe nevoile celui ce vrea sa angajeze. Dar citi stiu CE au de oferit? Si mai ales CIT sint dispusi sa ofere? Acelasi raport – pachet de beneficii/ce si cit ofer ar trebui sa guverneze si cautarea unui job. Poti primi niste benficii mari, dar sa ti se ceara in schimb sa faci lucruri care vin in conflict cu natura ta. Sau sa te trezesti ca nu mai ai timp si energie decit sa tragi un pui de somn dupa ce te-ai achitat de toate sarcinile, si asta nu pe perioade scurte, ci in fiecare zi. Salariul mare pentru un asemenea job e si o mare capcana: in citeva luni reusesti sa te minti ca esti in stare sa faci orice si oricit ti se cere si te obisnuiesti cu el – cresc si “standardele de viata” si ratele (stiu, Petre, tu n-ai facut asta, nici eu, dar stiu citeva zeci care au pus problema asa, iar acum sint legati de ipoteci si leasing-uri). Si iti dai seama ca ai vrea sa ai timp sa iti plimbi copilul prin parc, sa mergi cu sotia la teatru sau ca iti vine sa vomiti de cite ori iti suni subordonatii la 9 fix sa verifici daca au iesit pe teren (n-ai face-o, dar esti verificat si tu pe factura detaliata a mobilului…). Si nu te mai poti intoarce la un job cu cerinte mai mici si venituri asemenea…(Ma inclin in fata unora care au gasit taria sa o faca, totusi). Multi au planuri de cariera, masoara succesul in “cit” cistiga (evident, niciodata deajuns…)sau in functia inscrisa pe cartea de vizita si nu iau in considerare (sau chiar mai rau, judeca drept “plafonare”) aspiratia de echilibru ca masura a succesului. Pentru ca nu se raporteaza niciodata la “ceea ce sint”, ci intotdeauna la “ceea ce vreau sa fiu”…
Subscriu si eu la initiativa Mirelei de a-ti promova blogul. Inca nu stiu cum, sint “bobocica” in blogosfera, dar cu putina creativitate, voi afla… 😉
Pentru ca postul asta mi-a amintit de el, iti pun, intre ghilimele, un articol scris, mai demult, in stilul spumos caracteristic, de Simona Catrina. Pentru toate cititoarele blogului tau. E lung si daca nu ti se pare potrivit, poti sa il stergi, fara nici o suparare.
“Femei de carieră
Odatã, la serviciu, am dat de o colegã nervoasã la toaletã. Iesise din cabinã, îsi netezea fusta si bombãnea: “Stii bancu-ãla cu Itic?”. N-am stiut dacã vorbeste cu mine, asa cã am mormãit incert, în asa fel încît, la o adicã, sã reiasã cã eu de fapt cîntam. A continuat si m-a scãpat astfel de propria-mi mutrã buimacã: “Cicã se ruga Itic toatã ziua la Dumnezeu: dã, Doamne, sã cîstig la loterie! Ajutã-mã, Doamne, sã cîstig la loterie, hai, Doamne, zãu, de ce nu mã ajuti si pe mine sã cîstig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atîta vãicãrealã, se repede la el: mã, Itic, pe cuvînt cã te-am auzit si m-am strãduit din rãsputeri, dar te rog frumos, ajutã-mã si tu putin: joacã la loterie!”
Am hãhãit cu ea un pic, dar asteptam legãtura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Asa si eu, dragã: tocmai am fãcut acum un test de sarcinã care, normal, mi-a iesit negativ. Am plîns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcã mã screm de vreo patru ani sã rãmîn gravidã si degeaba! Dupã aia însã, brusc, mi-a bubuit mintea cã de la ciclul trecut n-am mai fãcut sex, de fapt! Cã eu cu bãrbatã-miu nu ne întîlnim decît 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decît de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcã îmi fac pãrul cu drotul, pantofii cu cremã si botul cu ruj.”
Verificã-ti agenda, am putea sã ne vedem azi la 1.45 sã luãm lunch-ul si sã facem un copil?
Mã uitam la ea cu ceva ce fusese pînã de curînd admiratie, dar deja nu mai eram sigurã: femeie de carierã, obsedatã de promovare, leafã, autoritate si performantã. Vorbea jumate-n englezã, jumate-n românã, cum se poartã acum, era toatã numai taioare, promousãn, targhet, ãuernes, marchet, pablic-rileisãns, plening, risãrci, fidbec. Damã spirt, cu pãrul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fãrã-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomicã si de bãrbatii care cred cã femeile sînt inferioare. Avea un sot manager, care-si fãcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului nãpraznic si ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinationale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mîndria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect. Cînd au împlinit 30 de ani, au fãcut consiliu de familie, cu pãrinti si cu socri, cu tot, si au decis sã aibã un bãiat si o fatã, neapãrat în ordinea asta. Cînd au împlinit 34, s-ar fi bucurat sã aibã si-un pechinez, numai cã progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lãsa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, mînca uscãtura. Apoi se strecura în pat lîngã ea, dar n-o trezea niciodatã pentru sex, fiindcã el trisa, seara nu fãcea dus, nu mai avea timp. Fãcea doar dimineata.
Ea vãzuse-n filme cum femeile de carierã îsi fãceau test de sarcinã la WC-ul firmei, deoarece acasã nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare datã era cã numai din ovulul ei nu se putea isca nici un fãt, mai trebuia si ceva de le el, parcã. Dar el avea de învãtat ca s-ajungã docent, ea avea de ajuns cea mai sefã si de cîstigat bani. Copiii nu apãreau, iar cuscrii fãceau deja consilii numai între ei, hotãrau ceva, însã rezolutia rãmînea nerostitã, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu rãspundeau, erau în miting.
Pe ea, ovulatia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cînd erau studenti si obisnuiau sã mai si trãiascã, ea îi desenase douã ovare si niste puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadã.
Femeile s-au opintit cîteva secole sã ajungã egale cu bãrbatii, iar acum nu mai stiu cum sã scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste tîmpite, îi multumim patronului cã ne dã sansa extraordinarã de a lucra si-n weekend, ca sã ne afirmãm si sã ne tinem de deadline. Sefii pleacã de vineri la prînz si-i mai vezi luni dupã-masã, cînd se desteaptã din mahmutreli de cinci stele.
Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, cã de-aia ai dat atît din coate si-ai fãcut ulcer de cînd mãnînci numai kebab în chiflã, la serviciu, ca sã ajungi femeie de nãdejde. Firma te-a rãsplãtit cu douã dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tãu personal.
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e împicãtit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pãtrãtici si te trezesti tipînd. Nu pentru cã te înnebunesc folderele, ci pentru cã e deja 7.30 si la 8 trebuie sã fii la firmã si-ai dormit strîmb si-ti stã bretonul ca o bidinea.
Scuzã-mã, te las putin pe fir, cã mã cere unul de nevastã…
Munca e bunã numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai ales, îti dã si rãgazul sã-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede cã trebuie sã ametesti muncind cinci zile pe sãptãmînã si sã ametesti în bar douã zile pe sãptãmînã. Ãsta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plãsmuirea bolnavã a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinueazã cã o femeie poate face orice, dacã vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi hrãneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe sãptãmînã (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spalã vase si-o asteaptã pe ea cu masina la firmã, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cînd opereazã el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sã investeascã.
Femeile care au vãzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasã drogate de gîndul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia cã se poate orice. Cã sotul, copilul, ciobãnescul german si siameza asteaptã oricît, ei latrã la unison de mîndrie cã au o directoare în familie.
Cînd ambii soti muncesc deopotrivã, ajungi sã le întelegi masochismul, pînã la urmã. Pericolul dospeste abia cînd femeia de carierã are acasã un inginer care scapã la 4.00 de la uzinã, apoi vrea mîncare cu sos, maiouri cît de cît curate si putin sex. Muncind ca o disperatã ca sã nu cumva sã fie promovatã alta în locul ei, la o adicã, femeia se înscrie deja la divortul part-time si faciliteazã hîrjoana extraconjugalã a bãrbatului constrîns de hormoni.
Cînd constati cã fetita ta îi spune “mamã” soacrã-tii (care nici nu te-a vrut de norã, fiindcã nu pãreai gospodinã si uite cã stia ea ce stia) si bîzîie cã pe bonã o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tîrziu sã-ti dai demisia. Copilul nu întelege cã tu crãpi muncind ca sã aibã el garsonierã-n Bucuresti cînd terminã liceul (dacã l-o termina, cã tu n-ai timp sã-i verifici lectiile). Copilul vrea sã stai lîngã el, caldã, pufoasã, atentã, sã simtã dragostea ca pe o pernã de plus. Dar tu, care-ai rãspuns la celular si-n clipa cînd te cerea ãla de nevastã, si i-ai spus lui “da”, acoperind o secundã telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat sã vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea întelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la carierã de dragul familiei.
Mircea, fã-te cã trãiesti!
Apropo, cînd ti-ai închis ultima datã telefonul, ca sã vezi un film fãrã sã te deranjeze nimeni? Nu e cazul, cã pe vremea cînd ai vãzut tu ultimul film încã nu se inventaserã telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roatã si fir cîrliontat. Vasãzicã: ultimul film vãzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte cititã a fost “Notiuni de introducere în ciberneticã”, ultima iesire în naturã a fost pe ierbuta de la Romexpo, cînd ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima datã cînd ai gãsit alimentara deschisã în drum spre casã încã se gãsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odatã i-ai fãcut uneia o confesiune prin fax, încã îi cumperi copilului haine cu douã mãsuri mai mici, fiindcã atît purta cînd te-ai angajat, ultima datã cînd ai fi vrut sã faci sex aveai ciclu, iar ultima datã cînd ai fãcut sex te-ai inhibat, fiindcã uitasesi sã-i spui ceva contabilei.
Nu i-ai mai spus bãrbatului din viata ta “te iubesc” de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui sã i-o suieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat dupã ce-l ameninti sã nu cumva sã uite sã-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, cã-ti vine sigur desearã sau mîine.
Am chiulit si-am sã chiulesc cu voluptate de la muncã, întotdeauna. Chiuleste si tu, salveazã-ti viata, femeie! Atît cît se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Sã stii numai tu.
Cele mai frumoase petice de viatã le-am cãpãtat fugind de rãspundere. Cea mai bunã bere pe care am bãut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bunã, ci în Herãstrãu, cînd o tãiasem de la sedinta de redactie, lãsînd vorbã cã mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sã strîng apa. Mi-a rãmas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau cã intraserã deja în direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fã-te cã lucrezi!”. Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe. Pînã cînd vom pricepe omeneste tîlcul acestui îndemn vital, vom continua sã ne prefacem cã trãim.”
Simona Catrina
Foarte adevarat. Majoritatea oamenilor cauta un loc de munca, dar putini sunt cei care ofera ceva util, inainte de a tipa ca vor de munca pentru a avea un salariu pe care sa il cheltuiasca pe consumabile.