Jurnal de depresie

Azi a mai murit o cantareata rapusa de depresie.

Nu ma uit la TV si cu atat mai putin la stiri dar, in timpul pranzului, mai iau contact accidental cu ce se mai intampla.

Evenimentele de genul acesta imi aduc aminte de propria depresie si de sentimentul de profunda deconectare pe care il simt atunci cand o persoana priveste boala asta ca pe un moft.

Imi aduc aminte de dureri de masele in care as fi dat ORICE sa opresc durerea. Oare as fi fost bucuros sa-mi fie criticata durerea? Sa fie bagatelizata?

Si daca durerea aceasta nu s-ar fi oprit, daca handicapat de incapabilitatea de a ma concentra datorita durerii, handicapat de incapabilitatea de a mai fi de folos celor din jur as fi ajuns sa aleg sa nu mai exist, oare as fi fost criticat si eu?

Etichetat drept las? Egoist?

Oare chiar as fi fost egoist sa refuz chinurile lui Prometeu fara vreo vina sau fara vreun sens?

Asta este ce nu inteleg cei mai multi. Un deprimat sufera. Poate nu-i capabil sa-ti spuna ce-l doare dar suferinta este pe cat se poate de reala.

Imagistica functionala moderna chiar a reusit sa demonstreze activarea centrilor responsabili de perceptia suferintei.

Iar daca e greu sa suporti suferinta cauzata de o durere cunoscuta, stai sa vezi cum e cand nu-ti dai seama de ce suferi, sa vezi cum e cand suferi fara sa te doara.

Cand iti vine sa plangi si nu stii de ce. Cand cei dragi te intreaba “Ce ai? Ce ai patit?” si nu stii ce sa le spui pentru ca nici tu nu intelegi prea bine ce ti se intampla.

Acum sunt intr-o perioada mai buna. Acesta este si motivul pentru care am avut energia sa scriu acesta articol.

L-am scris pentru cei ce il inteleg cu adevarat. Nu stiu cat ajuta… dar macar sa stiti ca nu sunteti singuri prin iadul acesta si ca mai exista si zile mai bune.

Pentru mine o zi buna a fost azi. Pentru altii poate e maine.

Pentru altii, mai putin norocosi, maine deja nu mai exista.