Zice o vorba veche din batrani: “Life sucks and then you die!”
Mare adevar… ar trebui inscriptionat in piatra si pus la loc de cinste in piata centrala a fiecarui oras.
Mare adevar.
Partea interesanta e ca viata nu a devenit de rahat in ultimele 5 minute, ea este de rahat de la inceputurile istoriei…
Daca ai avea o masina de calatorit in timp si te-ai duce in Roma antica ai descoperii, in urma unui sondaj, ca…. Life sucks! Adica… in pusca mea… nici macar bude normale nu au bietii oameni…
Daca mergi si mai departe in trecut, la oamenii pesterilor… ce crezi ca ai sa descoperi? Ai ghicit… life sucks! Meniul de la cina din seara asta… rabdari prajite unse cu foame.
Te intorci in prezent si ce descoperi, un prieten iti trage o teapa, un sef te trateaza ca pe hartia igienica. Oameni care vor sa-ti faca rau, fara nici un motiv intemeiat.
Life sucks!
Aaa… si sa nu uitam… cand apuci sa te dezmeticesti putin si incepi sa intelegi cum functioneaza viata… te trezesti ca mai ai prea putin de trait.
Life sucks and then you die.
Mare adevar.
Apoi vezi oamenii fericiti si simti ca ceva e in neregula…
Ce naiba, astia nu vad ca viata-i de rahat?
Intradevar, unii nu mai vad rahatul… absorbiti de ceva ce-i captiveaza cu adevarat… sufera o ingustare a campului vizual. Incerici sa le explici cum stau lucrurile si par a nu te auzi… poate sunt neatenti, ascultand inca ecourile momentului cand inima lor a ratat o bataie.
Altii vad tot rahatul si zambesc. Inteleg natura lumii si stiu ca in toti cei din jur e ascunsa scanteia divinitatii. Stiu ca tot egoismul, rautatea si indiferenta ce par a inunda lumea nu-s decat produsele fricii.
Orbi rataciti pe drumul spre casa, ciocnindu-se involutar unul de celalalt, calcandu-se pe bataturi.
Constienti de aceasta realitate, isi pastreaza ochii larg deschisi si lumina zambetului pe fata. Fac slalom printre erorile celor din jur si incearca sa-i trezeasca pe cei ce sunt pregatiti.
Zambetul lor este alimentat de constientizarea libertatii umane de a iti alege atitudinea. Inteleg ca daca cei din jur au atitudinea dictata de vreme sau de cine stie ce cucui capatat din ultima ciocnire, datoria lor este sa-si pastreze atitudinea dictata de partea cea mai intima din ei, de sclipirea de divinitate.
Si isi acordeaza ritmul vietii la pulsul viu al erelor, glorificati de oportunitatea de ai fi aici, ACUM.
Inteleg ca nu lungimea vietii conteaza ci profunzimea ei.
11 replies on “Este viata de rahat?”
dupa primele randuri nu te-am recunoscut, Petre; ma temeam ca s-a intamplat ceva cu tine [?!]. citind finalul inteleg ca ele sunt o punere in scena; chiar reusita.
da, e foarte usor sa uiti ca esti mult mai mult decat cenusiul din jur, si, uneori, cenusiul din tine. e foarte usor sa te lasi invins de fleacuri, de detalii fara noima.
culmea este ca oricat de limpede ai constientiza ca tu nu esti doar tu, cel de zi cu zi [gangania minuscula prinsa in vartejul cotidianului], asta nu te fereste de caderi de toate felurile; de teama, de tristete, de sictir, de frustrari meschine, de automatisme etc etc
E foarte usor sa-i imiti pe cei din jur… chiar daca poate exemplul lor nu merita sa fie imitat.
Poate nu despre imitat este vorba…Poate caderile si frica sint expresia a ceea ce am fost invatati sa fim. Si am fost invatati asa de timpuriu sa “devenim”, nu sa “raminem”, incit “devenirea” devine parte din noi. “Trebuie” sa te nasti frumos si sanatos, sa iei APGAR 10, ca asta astepta toata lumea…Sa faci repejor primii pasi, sa articulezi primele cuvinte…Daca intirzii, le-ai inselat tuturor asteptarile. Nu se gindeste nimeni ca poate ti-e lene sau poate n-ai chef – nu! “Trebuie”! Trebuie sa reciti poezioare timpe lui Mos Craciun, sa cinti cintecele stupide pentru toate matusile, sa iei coronita in fiecare an, sa vrei sa te faci doctor(-ita), sa te mariti (insuratul poate astepta sau chiar lipsi, chestie care mi se pare ca intarita la razboi intre sexe), sa-ti iei casa, masina, sa faci copii… Citi dintre noi pot fi siguri ca au avut libertatea de a alege? Si-asa ajungem la treizeci si ceva de ani cautind ceea ce sintem cu adevarat, acea sclipire divina cu care ne-am nascut si pe care altii, cu toata dragostea, au acoperit-o intr-un munte de cenusiu…Cum poti scapa de cenusiu? N-ai cum. N-ai cum sa uiti ceva ce nu iti amintesti. Sint doar momente, sau scurte perioade in care acordul e perfect – tu, locul, trairea, clipa, persoana…In rest – esti doar in cautarea acodului, ceea ce presupune, fireste, un dezacord initial…
PS Cele cinci stelute disponibile sint prea putine si conventionale pentru postul tau…Eu as fi votat cu atitea: ******************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************* 😉
toti avem libertatea de a alege, Luiza. atat ca nu suntem constienti de ea; sau daca suntem constienti, o tinem pe post de bibelou in raftul de sufragerie, si o aratam la musafiri, fara sa avem curajul sa o folosim; sau daca o folosim, o risipim alandala.
(eu ma aflu in a doua categorie :)… ca ma saturasem de a treia…)
Si daca avem toti libertatea asta, si n-o tinem pe raft, de ce cadem, uneori? Sau de ce inca doare raul facut doar de dragul raului, chiar daca nu are nici o alta consecinta? Poate cineva sa spuna ca accepta cu zimbetul pe buze moartea, durerea sau propriile deziluzii? In ce ne impiedicam atunci cind devenim tristi? Libertatea si-a cerut drepturile destul de tirziu pentru unii dintre noi si e o intreaga viata in spate care isi cere drepturile ei…Ceea ce traiesti pina la virsta de doi ani se afla in subconstientul tau si cred ca raspunde, in mare parte, de rezistenta la “revenire”…
Si tot nu reusesc sa gasesc a 2 a categorie…
Cadem pentru ca suntem oameni si pentru ca ridicarea e divina.
Cadem pentru a invata, incetul cu incetul, sa nu mai cadem.
Cat despre moarte, o accepti cu zambetul pe buze atunci cand traiesti. Cand traiesti, esti in prezent. Viitorul devine mai putin relevant. Si astfel nu mai conteaza daca mai ai de trait 5 min. 5 ani sau 50 de ani.
Intampini moartea cu zambetul pe buze cand, in urma vietii pe care ai ales sa o traiesti cum ai vrut tu, nu cum au vrut cei din jur, realizezi ca ai trait in cativa ani cat nu reusesc sa traiasca altii in 10 vieti de om.
Iar deziluziile, le intampini cu zambetul pe buze atunci cand intelegi cu adevarat cat de caragios erai cand ti-ai facut iluziile respective. Partea asta incepe sa-mi iasa si mie… la partea cu moartea…. inca mai lucrez. 😉
Cu ideea ca viata asta se termina m-am impacat demult. Nu ma pot, insa, imuniza, la pierderea unor oameni din jur.
Daca tu stai bine la “iluzii”, poate facem un schimb 😉 Sint unele atit de placute incit se naste un adevarat razboi intre jumatatea constienta si aia care se simte taaare bine in balonul de sapun.
Da, cred ca ai dreptate: caderile sint din ce in ce mai rare, dar adinci rau. Aici o fi profunzimea?
Nu intotdeauna avem libertatea de a alege, uneori suntem nevoiti sa acceptam un anumit context dat, dar intotdeauna avem libertatea actiunii noastre, ca raspuns la ceea ce ni s-a dat. 😉
Cred ca Lucian se referea la libertatea de a iti alege atitudinea fata de un anumit set de circumstante. Libertatea aceasta exista tot timpul. 🙂
o cascada de intrebari, Luiza… incerc sa raspund, in ordine:
– Aferim, Petre! ca bine zici: suntem oameni;
– pentru ca suntem ”programati” sa tindem catre bine. asa ca raul e resimtit ca o intoarcere impotriva noastra, indiferent de unde vine;
– sigur ca nu; (raspund din perspectiva unui om obisnuit; cred ca un iluminat ar spune: sigur ca da)
– in noi ne impiedicam cand suntem tristi, in limitele noastre telurice;
– da, ne nastem fara constiinta libertatii, si o foarte multi dobandim tarziu de tot, cand ni se pare ca nu mai avem ce face cu ea; asta e, karma…
– ceea ce traiesti pina la virsta de doi ani nu cred ca extrem de important;
– eu am insiruit trei categorii cu totul – e simplu.
Am reusiiiiit! Daca nu mai stiu sa numar pina la trei, am scapat de gindirea aia tip “Excel” care imi perturba existenta! Sau n-oi fi vrut sa cred ca sta in raft, pe mileu de macrame, sa stirneasca inverzirea musafirilor?
:-))